-„File risipite“

1. Din lungul calvar al refugiului de război, înghesuit împreună cu mama într-un vagon ticsit ca o cutie cu sardele, ţin minte câteva secvenţe care s-au întipărit în mintea mea de copil. Întâi, un sac de hârtie plin cu zahăr, de care mama nu se despărţea niciodată şi care în vremurile acelea constituia o mică avere, cumpărat de la un speculant pe o pereche de cercei de aur. Apoi, sala de clasă din şcoala unui sat de pe lângă Orşova, de unde băncile au fost scoase în curte şi în locul lor ne-am instalat noi, refugiaţii. Ocupam perimetrul unei pături întinsă direct pe podea. Fiecare ocupant al acestui infim spaţiu îşi etala cele mai bizare obiecte luate la repezeală şi fără nici o logică aparentă.

Nu departe de pătura noastră stătea o familie care avea o colivie în care cântau nepăsători doi canari galbeni ca mălaiul. Eram atât de fascinat de jucăriile acelea vii, încât nu m-am lăsat până n-am convins-o pe mama să schimbe sacul cu zahăr pe colivie.

2. Filozoful chinez Lao-Tzi, supranumit Moşneagul filozof, fiindcă, se zice, de la naştere avea faţa zbârcită şi părul alb, a cărui moarte e învăluită în taină (legenda aminteşte că ar fi călătorit spre Occident călare pe un bou negru şi nu s-a mai înapoiat niciodată) are câteva maxime pe care mi le-am propus să le respect cât de cât:

„Cel ce cunoaşte pe alţii e înţelept, cel ce se cunoaşte pe sine însuşi e înţelept desăvârşit“;

„Cel ce învinge pe alţii e puternic, cel ce se învinge singur e atotputernic“;

„Cel ce moare şi nu este uitat cunoaşte adevărata nemurire“.

3. Ciobanii români, în lungile lor peregrinări montane, aveau o metodă originală de a pescui praful aurifer din râurile de munte. Lăsau noaptea întreagă bunda miţoasă ancorată cu un bolovan în mijlocul viiturii şi o scoteau dimineaţa cu firele de lână încărcate de granule scânteietoare de aur.

4. Ascult pe bătrânica de 95 de ani, care stă de ani de zile imobilizată în vârful patului, cu faţa străbătută de mii de riduri, dar ochii neobişnuit de vii şi mintea lucidă, povestindu-mi cu glas piţigăiat amintiri despre pierdutele-i iubiri.

Vorbeşte într-un extaz simulat şi gura ei ca a unei broaşte ţestoase şuieră cuvintele în aerul odăii mirosind a naftalină.

Din când în când, să nu adorm cumva, scutură un clopoţel de argint.

Ea vorbeşte, eu îmbătrânesc clipă de clipă şi mi se pare că niciodată n-am înţeles mai bine, mai adând, mai adevărat, mai crud acea frază citită într-o carte uitată: „Tinereţe, amintirea ta ne duce la disperare“.

5. Transcriu alte frgmente din scrisoarea profesorului care-mi trimite perle pescuite din tezele elevilor: „Râma: Dacă rupem o râmă în două ea se face la loc, iar din cele două părţi se fac două râme. Organele de simţ sunt atunci când plouă afară şi pământul este îmbibat cu apă, ea se îneacă şi iese afară. Râma pipăie, simte, miroase şi mănâncă prin piele. Ea se îmbracă cu o cămaşă şi depune ouă. Ea are două inele: unul în faţă şi altul în spate. Râma se deplasează în felul următor: îşi trage partea din spate şi împinge pe cea din faţă. Dacă tăiem o râmă în două, capul se face coadă şi coada cap şi se formează doi pui. Râma depune ouă într-un coş, care se află în pământ. Râma este alcătuită din nişte inele prin care circulă inima de colo până colo. Ele se aşează cu burta în sus şi mor pentru că le arde soarele. Ea îşi ţine ouăle într-un coş secret numit cocon…“

Şi alta, mult mai fantezistă, bazată pe obsevaţii directe. „Albina la ochi are două pompe, în plus, la coadă întâlneşti două perechi de pompe pe care le foloseşte şi vede mierea pe care a recoltat-o. Matca apără stupul fiind mai bătrână. Trântorul este întrebuinţat numai la depunearea ouălor. Faţă de cărăbuş are următoarele particularităţi: la cap are trei ochi mari şi grei şi o formă triunghiulară. Albina are un ac cu care înţeapă cu lăptuc de matcă. Antropodele sunt animale care au picioare la cap…“

6. În piaţă, dimineaţa (deliciul priveliştii, dar mai ales al limbajului) mă opresc în faţa unei tejghele pe care stăteau expuse funii de usturoi.

Vânzătorul le împletise meşteşugit şi ele străluceau aliniate simetric ca nişte mingi de ping-pong. O gospodină din faţa mea se interesează de preţ. Funiile erau legate două câte două. Neconvenindu-i fie preţul, fie cantitatea, cumpărătoarea era pe cale să renunţe.

Şi atunci, cel ce vindea s-a precipitat, a surâs larg, şi tăind cu foarfeca funiile împreunate a zis:

– Cumpăraţi, doamnă. Noi le putem şi stingheri!

7. Ieri dimineaţă, dinspre geamul unde un guguştiuc înfoiat venea mut să-şi ciugulească tainul de iarnă, am auzit un sunet profund şi mătăsos. Ca un salut tandru asortat depicături (era să zic streşinilor) vestind o încălzire râvnită. Şi ghemotocul acela de fulgi îşi umfla guşa din două în două secunde, scoţând sunetul lui vestitor şi privindu-mă cu cercul rubiniu al ochiului vesel şi frumos ca un mărţişor.

8. Întotdeauna m-au paralizat proştii prin nonşalanţa iresponsabilităţii lor.

9. Deci, s-a descoperit şi secretul Monei Lisa! Ce surâs, ce mister, ce provocare eternă aruncată viitorimii? După cea mai recentă cercetare, chipul abstras, tăiat de necruţătorul surâs vizând o ironie sublimată, chipul cu asimetrii nebănuite şi priviri galeşe, nu este altceva decât obrazul unui bărbat deghizat în femeie. Să fie?

10. L-am surprins într-o dimineaţă geroasă pe Vavil, paznicul rezervaţiei de animale din Deltă, ocupat cu o ciudată îndeletnicire. Stătea în genunchi în faţa unui mesteacăn tânăr, mângâindu-l cu palmele, pipăindu-i trunchiul cu palmele, pipăindu-l centimetru cu centimetru. A dat din cap gânditor, murmurând ceva neînţeles, şi-a început încet şi cu pricepere să-i înfăşoare tulpina cu fâşii de ziar, până sus, la nodul vital de unde porneau să crească ramurile delicate. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns: „Îl îmbrac să nu îngheţe“. „Cum să îngheţe un copac“, am zis eu nedumerit. Şi Vavil mi-a răspuns cu simplitate şi cu un surâs blajin înscris pe faţa-i hârsită: „El nu-i copac, este o mireasă“.

11. Casele mici, ca nişte jucării, văzute din goana trenului, risipite pe spinarea dealului, curbându-se în linii dulci, fumegă solemn şi discret, ca nişte bătrâni pufăind din pipă, care trăiesc din voluptatea amintirii.

12. În finalul unei misive de iarnă trimisă de însinguratul Nifon o frază curată ca un colind laic: „…şi nici ursul n-a mai ieşit din bârlogul lui de sub Peşteră şi nici corbii nu s-au mai arătat prin preajmă şi nici vulpile nu se mai încumetă să despice nămeţii. E linişte desăvârşită şi nimic nu tulbură onoarea zăpezii…“

13. Versuri de iarnă dintr-un poem uitat: „Ninge blând în Apuseni parc-ar presăra făină / Un morar cu barbă albă răsucit din timp spre noi. / Săniile altor zile se aud sub sticla serii / Şi ne-ntorc în amintirea tinereţii înapoi. / Astăzi am să-nvăţ cum plânge un cocoş de munte singur / Când zăpada îl prefiră şi-l trimite în eter. / Să visăm! E ceasul sacru al însigurării noastre / Când se plimbă morţii ţării pe cărările din cer“.

14. Cât de mătăsos şi cu ce adâncă melancolie bat vechile pendule. Suspinul lor, amintindu-mi de tremurul lung al gongurilor atinse de bonzii bătrâni în pagodele sacre, îmi dă acea sare de toropeală pe care mi-o dă şi un pahar de Busuioacă de Bohotin…

15. Casele mici, ca nişte jucării, văzute din goana trenului, risipite pe spinarea dealului, curbându-se în linii dulci, fumegă solemn şi discret, ca nişte bătrâni pufăind din pipă care trăiesc din voluptatea amintirii.

16. În finalul unei misive de iarnă trimisă de însinguratul Nifon o frază curată ca un colind laic: „… şi nici ursul n-a mai ieşit din bârlogul lui de sub Peşteră şi nici corbii nu s-au mai arătat prin preajmă şi nici vulpile nu se mai încumetă să despice nămeţii. E linişte desăvârşită şi nimic nu tulbură onoarea zăpezii…“

17. Ianuarie 1979. Se plimbă pe coridor un tânăr melancolic, frumuşel, cu faţa nespus de tristă. Aflu că-l cheamă Otto, că e din Cluj, şi a fost mecanic de locomotivă. Are douăzeci şi patru de ani şi suferă de atrofiere progresivă a nervului optic. Boala a apărut în urmă cu un an, în timpul unui meci de fotbal „în familie“, disputat de un întâi mai, sus, pe Feleac.

Face, totuşi, un consult la o clinică de specialitate din Cluj şi i se stabileşte diagnosticul: atrofia progresivă a nervilor optici. Orbire lentă adică… De atunci stă când în spitale, când la lucru, ca să nu piardă… vechimea. Maladia progresează perfid.

– Domnule, îmi spune cu vocea lui moale de ardelean, cum se distruge viaţa unui om…

„Viaţa unui om…“ Şi are numai douăzeci şi patru de ani.

I s-a propus pensionarea definitivă. Ar încasa, după socotelile lui, cam trei sute de lei pe lună şi drept de muncă cu program redus.

Totuşi, trăieşte cu speranţă că se va întâmpla o minune:

– Nu se poate să nu facă savanţii ceva cu puterea asta a atomului. Nu se poate!…

18. Ţăranul cu care m-am împrietenit îmi povesteşte, după două zile de tatonări abile, despre o bătrână ce vindeca pe vremuri albeaţa cu zahăr cubic. Zahărul cubic tăiat subţire-subţire, cât o lamă de brici. Se freca încet porţiunea afectată şi albeaţa se dezlipea „fâşii-fâşii“… Mărturiseşte că a văzut-o executând această operaţie pe când era tânăr. De la ea a învăţat să vindece vitele de albeaţă.

Freca pupila cu zahăr tos, amestecat cu cochilie de scoică pisată şi apoi cernută prin sită. I se legau vitei vârtos picioarele din faţă şi din spate cu un ştreang gros, apoi, prin nişte ochiuri special lăsate, se vâra un par solid, care avea menirea s-o imobilizeze.

Animalul era împins şi cădea fulgerat pe o parte, zbătându-se. Cu praful acela fin se freca bine suprafaţa ochiului bolnav.

„După trei zile, asta mi-e crucea, se închina ţăranul, vedea vaca ca şi cum atunci s-ar fi născut…“

După o vreme, acelaşi glas scăzut, conspirativ, mă informează că a auzit de un cetăţean din Băneasa de Giurgiu care „te vindecă de albeaţă cu limba“…

„Îţi bagă, domnule, limba-n ochi şi atâta te freacă, până te curăţă şi-ţi dă-napoi vederea. Aşa am auzit în tren, nu de la unul, ci de la mai mulţi navetişti, care mi-au dat adresa lui, că l-a vindecat pe unul din „tura“ lor în trei şedinţe, că aşa le zice, şi a luat câte cinci lei de şedinţă. Are ăla, domnule, o limbă aspră ca a boului, că boul poate linge şi sare şi nimic nu are“…

Bătrânului ţăran i se confirmă existenţa acelui „vraci“ ,care vindecă cu limba…

– Dom’ Micu, dacă mă face bine şi-mi ia albeaţa, să fiu eu câine dacă nu-i iau de mână şi-l bag în magazin şi-i cumpăr un costum de opt sute (pronunţă cifra cu sfinţenie), şi lui şi mie…

– Dar dacă n-o să vrea costum? îl derutez eu.

– Cum, dom’le? Ai văzut mata pe vreunul care să nu vrea să se-nţolească? Păi, eu îi cumpăr un costum de opt sute!

19. Un tată, ieşind pe poarta spitalului, de la maternitate, îşi duce acasă noul-născut, păşind ţanţoş pe aleile căptuşite de zăpadă.

În urmă, mama păşeşte resemnată, privind în pământ. Bărbatul poartă perina roză la piept, ţinând-o cu grijă, ca şi cum ar duce un clopot gingaş de sticlă plină cu fluturi.

20. De sus, de la etajul zece privesc un câine minuscul, jucându-se în parcul din faţa spitalului, rostogolindu-se în zăpadă, mirosind-o, lătrând şi făcând salturi îndrăzneţe în aer. Suflă precipitat şi aruncă jeturi de aburi în aerul rece. Viaţa…

21. În rezerva alăturată sunt doi oameni mai vârstnici operaţi de cataractă. Stau nemişcaţi cu faţa-n sus şi ochii acoperiţi. Ca să treacă vremea conversează vrute şi nevrute. Îi aud prin peretele cu „izolare fonică“. Unul dintre ei zice cu ton de necontrazis:

– Femeia, prietene, are un punct al ei. Aici! (Mă întreb unde o fi arătând cel care povesteşte şi ce vede cel cu ochii acoperiţi?) Ei, dacă apeşi odată pe punctul ăla şi nimereşti, femeia odată se face moale ca o mâţă şi… a ta e!

22. Ani de zile mă sculam o dată cu vecinul, un lăcătuş mic şi fragil care lucra la Fabri-ca de Vagoane. Stăteam gard în gard şi mă tre-zea tuşind şi fredonând melodii vesele, mă tre-zea să nu întârzii şi să prind afurisitul de tramvai anacronic, care mă ducea în Podgoria Aradului, unde-mi exercitam profesia de dascăl. Mergeam împreună până la staţia tramvaiului.

Eu cu nelipsita sacoşă de baschet în mână, în care zdrăngănea oala cu sarmale, el cu ce-lebra cutie de lemn, un fel de lădiţă vopsită maro, în care-şi ducea sculele şi mâncarea. L-am rugat o dată să-mi arate conţinutul acelei misterioase lădiţe şi mi-a deschis-o ezitând, vag jenat, şi am rămas trăznit de câte drăcii folositoare avea înăuntru. Cleşte, ciocan, şurubelniţe de diferite mărimi, o nicovală în miniatură, un fierăstrău de tăiat fier, un metru metalic, sârme încolăcite, dălţi ascuţite, şuruburi ruginite, cuie, broaşte demontate, lacăte enorme, balamale, ce mai, era plină ochi. Numai duminica ieşea să fumeze în faţa casei fără nelipsita lădiţă în mână. Mai târziu, când posibilităţile mele financiare s-au îmbu-nătăţit şi când el ajunsese la pensie şi bătea cartierul cu aceeaşi lădiţă în mână, executând, din prietenie, vecinilor mici reparaţii, i-am cumpărat o ladă cu scule noi şi sofisticate. N-a folosit-o multă vreme, ţinând-o pe scrinul din faţa oglinzii, împănată cu pozele lui şi ale familiei, ca pe un obiect decorativ. L-am întrebat de ce nu se foloseşte de noile scule şi el mi-a răspuns că încă nu-l ascultă şi nu-l cunosc prea bine“. M-am nimerit din întâmplare acasă la înmormântarea sa. Astfel, l-am văzut pentru ultima oară întins în sicriul simplu, cu capul săltat puţin, privind spre cer, în hainele de duminică, mic şi plăpând, având aşezată alături de trupul puţin lădiţa veche plină de scule şi şuruburi, lădiţa cu care traversase o viaţă şi de care nu voise a se despărţi nici după moarte.

23. Fiindcă a executat muncă grea de la 18 ani şi fiindcă fiecare an muncit i se socoteşte la pensie dublu, prietenul meu, muncitor de înaltă calificare, e un pensionar tânăr. Ştie o mulţiume de lucruri, e pescar pasionat şi povesteşte cu un farmec inegalabil întâmplări din viaţă.

A fost brigadier pe trei şantiere naţionale, voluntar şi nesilit de nimeni, cum zice el, a dormit în barăci şi s-a încălzit la lămpi cu petrol, şi dimineaţa se scula împreună cu alţi tineri de vârsta sa şi porneau cântând cu steagul roşu în frunte să ia în piept munţii şi să-i disloce cu târnăcoapele lor tradiţionale. Nu le fixase nimeni vreo normă, nu exista un plan. Norma o spărgeau ei, alimentaţi de elanul simplu şi tineresc şi de conştiinţa lor profund patriotică. Primeau masă gratuit, ceva ţigări şi un rând de haine, asortate cu o pereche de bocanci solizi. Munceau voluntar şi cu dăruire, nu primeau, repet, nici un leu. Odată, când a venit în vizită un mare şef pe linie de partid, cum zice prietenul meu făcându-mi cu ochiul, şi când acesta a întrebat dacă avea să iasă cineva la raport, a ieşit el.

A ieşit bătând pasul milităreşte în bocancii lui scâlciaţi, salutând milităreşte şi, spre nedumerirea brigadierilor, a raportat următoarele: „Sunt brigadierul G.F. şi vreau să vă rog să trageţi la răspundere pe cei care adaugă apă în raţia noastră de vin“.

Fiindcă, am uitat, să vă spun, în afară de hrană, ţigări şi îmbrăcăminte, primeau zilnic şi câte o jumătate de cană de vin.

Îl întreb care a fost reacţia acelui mare şef de la partid. El îmi răspunde: A zis: „De azi înainte o să primiţi o cană întreagă cu vin şi… nebotezat!“ Şi aşa a fost!

24. Clipa aceea din amurg, cu puţin înainte de asfinţitul soarelui, ne adunam, copii fiind, la gardul fierarului, privindu-l cum iese din fierăria plină de aburi şi foc, musculos şi negru, dezbrăcat până la brâu. Ciubărul de lemn din mijlocul curţii, de lângă fântână şi cei doi băieţi stând smirnă cu nişte oale de tablă în mână. Ieşea ca o arătare din alte lumi, uriaş şi neterestru cu sudoarea curgându-i pe trupul numai muşchi şi se apropia cu paşi leneşi şi cu o nesfârşită voluptate înscrisă pe chip de butoiul cu apă limpede şi rece. Se apleca încet cu faţa spre pământ, curbându-şi spinarea. Făcea un semn şi cei doi ucenici începeau să-i toarne apă pe ceafă şi pe cap şi pe şale, metodic şi cu grijă, în timp ce el se săpunea, gemând şi chiuind de plăcere şi se făcea el mai alb şi tot mai frumos, îndreptându-se şi înălţându-se încet-încet, cu corpul aburind, înalt şi statutar, ca un Hefaistos înainte de a-şi pune cămaşa purificării.

În fierăria plină de fum şi abur, foalele de piele răsuflau agonic, şi uneltele vlăguite de forţa celui ce le mânuise o zi întreagă intrau în somnul lor metalic.

Doar el, proaspăt şi primenit, surâzător şi puternic, se apropia de fântână şi trăgea douăzeci de găleţi pline ochi, cu o viteză nemaipomenită, umplând la loc butoaie pentru ceremonialul spălării de a doua zi.

25. Amicul meu B. a rămas celibatar convins din pricina unei întâmplări pe care n-a putut-o elucida niciodată şi care l-a făcut, vorba lui, să-şi piardă încrederea în sexul frumos. După o curte asiduă a decis să se căsătorească cu o jună frumoasă, potolită şi de caracter. Nu-i putea reproşa nimic, se înţelegeau de minune, o iubea şi era iubit, îşi cumpăraseră până şi mobilă înainte de a oficializa căsnicia la ofiţerul stării civile, ce mai, era convins că va întemeia un cămin temeinic şi de durată.

A sosit şi ziua nunţii şi, conform înţelegerii cu naşii, a pornit spre Casa Căsătoriilor însoţit de prieteni, mireasa urmând să fie adusă de la domiciliu de cei care-i năşeau. A trecut ora stabilită pentru ceremonie, apoi şi sfertul academic, apoi o jumătate de oră, o oră, şi în sfârşit, după ce a sunat zadarnic la locuinţa miresei, unde nu răspundea nimeni, au apărut şi cei doi naşi cu figuri dacă nu speriate, oricum extrem de nedumerite. Mireasa nu era cu ei. Au găsit-o îmbrăcată, pregătită şi înainte de a porni spre locul ceremoniei, fericita în alb s-a scuzat pentru câteva clipe şi… dusă a fost.

– Bine, îl întreb eu pe amicul meu, şi ce s-a întâmplat după aceea?

– Am întâlnit-o, normal, i-am cerut explicaţii…

– Şi?

– N-am izbutit să aflu niciodată de ce n-a mai vrut să se căsătorească cu mine. Pur şi simplu a refuzat orice discuţie pe această temă.

– Şi ea s-a căsătorit?

– Încă nu. Îi face curte un prieten de-al meu de vreo trei ani şi ca să-ţi mărturisesc sincer, abia aştept ziua când vor merge la sfat…

MIRCEA MICU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: