-„Întâmplări cu scriitori“

CĂZUT ÎN PATIMA PESCUITULUI

Scriitorii se interesează unul de celălalt, vor să ştie ce mai face cutare sau cutare, ce scrie, ce-are de gând să scrie. Există o bursă a informaţiilor care funcţionează ireproşabil. Cei mai comentaţi sunt beneficiarii Mogoşoaiei, „castelanii“, cum li se mai zice din motive lesne de înţeles.

Mărturisesc că personal sunt unul dintre cei cărora le place să difuzeze diferite ştiri năstruşnice despre confraţi, în funcţie de credulitatea auditorului. Nu l-am făcut pe Fănuş Neagu vegetarian şi pe Băieşu practicant înfocat al gimnasticii yoga?

Astfel se face că într-o zi, întâlnindu-mă cu Constantin Ţoiu, admirabil ca om şi scriitor, dar destul de credul şi, mai ales, prea serios spre a-şi închipui că cineva are chef să-şi piardă vremea inventând diferite fantasmagorii, din vorbă în vorbă, mă întreabă:

– Ce mai e nou pe la Mogoşoaia? Ce face Mazilu? Mai scrie?

– Nu, nu prea scrie. A căzut în patima pescuitului.

– Mazilu pescar? s-a mirat Ţoiu, ca şi cum ar fi auzit că Turnul Eiffel a fost mutat la Bolintinul din Vale.

– Exact cum auzi. Stă toată ziua la copcă (era iarnă) şi aşteaptă să vină ştiuca. Are o dexteritate neobişnuită…

– Formidabil! La orice mă aşteptam, numai la asta nu. Cine l-a corupt?

– Băieşu! Hai Toadere la pescuit, lasă-le-ncolo de piese că te neurastenizezi. Stai la copcă, îţi vin idei, eşti în mijlocul scumpei naturi, te aeriseşti.

– Şi… prinde ceva?

– Şase-şapte ştiuci pe zi!

– Şi ce face cu ele? Doar n-o să-mi spui că le mănâncă?

– Nu! El nu se atinge de peşte că e ardelean după mamă. Îl vinde lui Fănuş şi lui Marin Preda la preţ oficial.

– Extraordinar! – se entuziasmează iarăşi Ţoiu. Ştiucă! Ce carne delicioasă, albă şi fără grăsime. I se spune „Esox lucius“ în latineşte. Să ştii că vin şi eu la Mogoşoaia. Mi-e dor de-o ştiucă rasol. Crezi că Mazilu mi-ar vinde şi mie?

– Evident! îl asigur eu.

Şi într-adevăr, într-o duminică, Ţoiu pică la Mogoşoaia, salută politicos pe toată lumea şi se aşază la masa lui Mazilu.

– Ce mai faci? Merge treaba?

– Merge, confirmă Mazilu, uşor mirat, deşi azi n-am prea fost în mână.

– E chestie şi de noroc, zic eu, îl consolează Ţoiu.

– Ce noroc! E chestie de meserie, de pricepere şi de talent.

– Da, dar e chestie şi de experienţă. Uită-te la Băieşu, el cu uneltele lui…

– Ce unelte, dragă? Astea-s poveşti. Trebuie să ai răbdare. Răbdare şi tutun, filozofează Mazilu.

– Nu te supăra că te întreb, de când ai căzut în patima asta? Aş vrea să mă iniţiezi şi pe mine, am calm, răbdare…

– În ce să te iniţiez? Parcă e nevoie să fii iniţiat?

– Îţi jur că sunt ignorant, deşi m-am născut pe malul Ialomiţei n-am prea mers la pescuit…

– La pescuit? – se miră Mazilu. Asta-i o treabă de neurastenici, nu de oameni temperamentali ca noi.

– Spui asta fiindcă nu-ţi place peştele…

– Mie? Din contră! Sunt mare amator. Nu-mi place şi nici nu mă pricep să-l prind.

Ţoiu mă priveşte contrariat şi eu îi fac semn din ochi să insiste, dându-i să înţeleagă că celălalt se lasă greu.

– N-ai cumva şi pentru mine o ştiucă?

– Ştiucă? Eu? – se miră Mazilu privindu-l bănuitor. N-am, de unde să am? Adresează-te lui Fănuş Neagu.

Ţoiu se apropie de masa mea şi-mi şopteşte contrariat:

– Joacă tare! Nu recunoaşte nimic?

– Ce vrei, e secretul lui, decretez eu. Vrea să rămână sobru.

După plecarea lui Ţoiu, seara, Mazilu se opreşte din plimbarea lui meditativă în jurul mesei şi mă întreabă:

– Ce-o fi, domnule, cu Ţoiu? M-a întrebat dacă îmi place să pescuiesc, dacă n-am cumva o ştiucă … Ce-s glumele astea?

– Habar n-am. Pot să-ţi spun că şi pe mine m-a invitat la o partidă de pescuit, la Dunăre, la care vine şi Baranga.

– Baranga la pescuit? Formidabil cum se schimbă oamenii!

Şi începu să se plimbe iar în jurul mesei, murmurând din când în când, „Baranga la pescuit, formidabil!“…

___________________

O INTERVENŢIE CU EFECT INVERS

Corneliu Leu, prozator, scenarist, operator amator, autor de filme pentru televiziune, conducător auto, este unul dintre cei mai joviali, surâzători, optimişti şi simpatizaţi scriitori din perimetrul capitalei şi chiar mai încolo. Are ceva din voioşia gurmanzilor şi fiind un excelent coseur se mândreşte cu faptul că în anul care a trecut, de pildă, n-a „încasat“ nici o amendă, nici o sancţiune, de la cei ce veghează securitatea nevinovaţilor pietoni şi asta datorită, în primul rând, modului în care ştie să-l abordeze pe posesorul fluierului şi-al carneţele-lor cu dungă roşie.

– Eu nu mă dau nici mare, nici nu iau o morgă importantă, nici nu angajez discuţii principiale. Mă fluieră tovarăşul, opresc reglementar, cobor cât mai vinovat cu putinţă, îl ridic în grad cu o tresă, pun ambele mâini la inimă în semn de mea culpa, mă înclin cu deferenţă şi ascult aprobând morala de rigoare, repetând invariabil: „Aveţi dreptate, am greşit, oameni suntem şi omul e supus greşelii“…

Confraţii întru scris şi volan îl ascultă plini de o admiraţie vecină cu invidia, se minunează şi-şi promit, în gând, să adopte aceeaşi metodă ce s-a dovedit atât de co-respunzătoare pe parcursul unui întreg an.

Simpaticul prozator îşi termină învăţăturile despre modul în care trebuie să decurgă relaţiile conducător auto – agent de circulaţie, salută auditorii îngânduraţi şi coboară fluierând spre locul unde blajinul său Trabant hidramat stă cu motorul în repaus, parcat regulementar, privindu-l prin ochii farurilor cu nesfârşit respect. Prozatorul urcă la volan, întoarce cheia de contact, rosteşte câteva vorbe de încurajare „hai, băiatule“ sau cam aşa ceva şi demarează fericit sub cerul, promiţând o apropiată primăvară pe bucata de şosea care leagă Casa Scânteii de centrul capitalei.

La intersecţia din faţa combinatului pomenit mai sus încetineşte, observând din timp silueta agentului de circulaţie baletând printre maşini, deschide geamul şi, deşi nu-l cunoaşte, salută jovial şi zâmbeşte şi el neştiind de unde să-l ia, apoi se gândeşte că o fi vreun superior în civil şi mai salută o dată, ducând palma la caschetă. Momentul creează emoţii în ambele sensuri, Corneliu Leu surâde şi meditează la condiţia umană, înscriindu-se lin şi cu viteză crescândă pe banda din mijloc, direcţia Calea Victoriei. Trabantul toarce ca un tigru bengalez, prozatorul fredonează un cântec de joc din Dobrogea, viaţa-i frumoasă, drumul liber, cerul promiţător de grabnice transformări primăvăra-tice, până hăt în zare nici un alt posesor al cunoscutelor mânecuţe albe asortate la chipiu.

– Hai, băiatule, hai frumosule, şi stimulează acceleratorul.

Trabantul toarce ca un pisic siamez îndopat cu sardele tip import cu cheia la purtător, şoseaua e liberă, semafoarele pe verde, cerul se colorează a primăvară, pietonii stau cuviincioşi aşteptând rulajul maşinilor, şi, cum ziceam, până hăt în zare, cât poţi cuprinde cu ochi format, nici un posesor de chipiu alb cu mânecuţe asortate.

Ajunge la o întretăiere fără semafor, se apropie de o trecere marcată pentru pietoni, în faţă un ins cu cojoc dă să treacă apoi se răzgândeşte, posesorul Trabantului frânează, apoi accelerează, cel cu cojoc, iar se răzgândeşte şi iar nu trece şi, în cele din urmă, nerăbdător, cunoscutul prozator trece primul, murmurând nu ştim exact ce din buze la adresa celui rămas pe trotuar şi care, la rându-i, murmură şi el, nu ştim exact, ce la adresa „hodoroagei“ care i-a ţîşnit prin faţă.

După câteva zeci de metri, se aude un semnal cunoscut emis de un instrument de metal care se poartă la gât sau în mână, prozatorul aruncă o privire de sondaj şi observă silueta elegantă cum şi tresele strălucitoare indicând un sergent major. Opreşte reglementar, coboară reglementar, surâzând ultrajovial şi, în acelaşi timp, vinovat, pune mâinile în dreptul celor patru ventricule, se-nclină cât trebuie şi zice cu dicţie având grijă să-l înainteze în grad:

– Să trăiţi tovarăşe plutonier, sunt vinovat, recunosc, am greşit, unde-i lege… Şi dă să scoată actele, reuşind până la urmă. Agentul de circulaţie le răsfoieşte profesional în timp ce zice:

– Ştiţi ce greşeală aţi făcut şi ce sancţiune urmează…?

– Ştiu, înţeleg, aveţi dreptate, am greşit, sunt în culpă, vă rog faceţi-vă datoria. Şi surâde jovial.

Subofiţerul surâde şi el molipsit de atitudinea spăşit-veselă a contravenientului şi cedând unui impuls secret îi întinde actele împreună cu „ineditul“ sfat:

– Să nu se mai întâmple pe viitor…

Corneliu Leu îl asigură că nu se va mai întâmpla niciodată, dă să ia actele surâzând, dar în aceeaşi clipă alături opreşte scrâşnind un taxi, se deschide uşa şi înainte de a apărea cineva se aude o voce tunătoare:

– Ce-i asta tovarăşe miliţian? Ce-aveţi cu omu’? N-a făcut nimic, eram în spatele lui. Şi apoi ştii cu cine stai de vorbă? E scriitorul Corneliu Leu, lucrează la televiziune, ia fii atent să n-o păţeşti. Ştii cine sunt eu…? În acelaşi moment, în deschizătura evident strâmtă, se arată statura impozantă a scriitorului brăilean Fănuş Neagu, mai mare şi mai greu decât Cassius Klay, care se proţăpeşte în faţa celor doi continuând să pledeze pe un ton nu tocmai catifelat.

Leu îi face semne disperate, arătând din ochi că totul e în regulă, dar masivul prozator n-are timp de interceptări fine:

– Îl cunosc pe tovarăşu cutare (şi rosteşte pe cineva influent de la circulaţie), vorbesc eu cu dânsul şi tot obţinem carnetul, suntem prieteni.

Sergentul major cade o clipă pe gânduri. Priveşte cu regret spre contravenientul spăşit, care repeta în gând proverbul: „Fereşte-mă doamne de prieteni, că de duşmani am eu grijă“ şi retrage mâna cu actele rostind protocolar:

– Îmi pare rău. Trebuie să vă reţin actele sau achitaţi pe loc o amendă de… şi pronunţă o cifră rotundă.

– Ce te bagi, măi Fane? Te-a rugat cineva să intervii? – se zburleşte Leu cu năduf.

– Daaa? E, uite că nu mă bag… Amendează-l domnule, că ai dreptate. Ia ca să vezi ce-nseamnă să-ţi ajuţi colegul. Mă opresc cu taxiul, aparatul merge şi el… Salut şi n-am cuvinte!

După care urcă în maşina ce se lasă brusc într-o parte şi înainte de-a închide portiera mai strigă o dată indignat:

– Amendează-l tovarăşe, că era să-l facă pilaf pe nenorocitul ăla de pieton care trecea pe zebra lui… Şi pune-l să sufle în băşică!

___________________

JUR CĂ NU SUNT MINISTRUL

Imaginaţi-vă: vară, soare, cald, plajă aurie, marea în contrast, pescăruşi năbădăioşi planând peste mulţimea bronzată.

Scriitorii sunt la mare. Nu toţi, o singură serie. De-a valma poeţi şi critici, prozatori şi dramaturgi, traducători şi istorici literari, membri definitivi sau membri stagiari ai Uniunii, fără deosebire de sex şi alte preconcepţii.

Sunt la mare, se simt excelent, se salută între ei (nu toţi), îşi zâmbesc amical (nu toţi), se bârfesc copios (toţi), dar, în general, atmosfera e vivantă şi destinsă. E bine să fii scriitor la mare. Te dezbraci în costumul de rigoare, cobori pe plajă, te amesteci în mulţimea de trupuri bronzate, nu te cunoaşte nimeni cine eşti, nu tu admiratori, nu tu doritori de autografe, nu tu debutante nedebutate. În general, scriitorii sunt recunoscuţi numai îmbrăcaţi. Dezbrăcaţi, personalitatea lor scade substanţial. Intră în masa anonimă şi cald armonioasă a litoranţilor.

Pe aceste ultime argumente se bizuie şi EMIL MANU, critic, poet, eseist, doctor în filologie, cercetător principal al Institutului G. Căli-nescu, membru definitiv al Uniunii Scriitorilor, ce mai încoace-încolo om serios, figură cunoscută, fire simpatică.

Pe aceste argumente se bizuia în clipa în care dădea să intre în „azuria mare, în apa ei moale şi mătăsoasă“, nu prea departe, nu chiar în larg, până la marcajul pe care-l ştim.

Inventase proverbul „în solitudinea marină să-mi recapăt forţele pierdute“, şi, cu el pe buze, vru să se năpustească spre întinderi.

„Vru“, am zis, fiindcă o voce radioasă, o voce plină, explodă în spatele său şi o mână de om hotărât îi atinse proaspetele arsuri oblojite cu „Nivea lux agitaţi înainte de întrebuinţare“.

– Să trăiţi, tovarăşe ministru!

Se întoarse şi constată cu uimire că este într-adevăr un om de statura sub mijlocie.

În faţa lui se afla un vlăjgan surâzător şi hotărât, un fel de frate geamăn cu Mircea Sântimbreanu, care era decis să-l strângă în braţe dacă lipsa veşmintelor nu i-ar fi stârnit pudoarea.

Îl privi năucit, încercând să spere că nu e vreunul dintre poeţii din provincie „necunoscuţi la faţă“ pe care-i criticase în revista „Săptămâna“.

Nu, nu era! Provincialii sunt agresivi în timpul liber şi, în clipa aceea, băiatul de la salvamar (vorba şlagărului ce se va scrie) era departe…

– Tovarăşe ministru, ştiţi că merge motocompresorul de punctul E-4 subteran stânga? L-au reparat băieţii. Ştiţi cine i-a venit de hac? Maistrul Ţâţână… Ţâţână ăla care v-a condus în secţia filtrare… Ce faceţi, tovarăşe ministru?

Reprezentantele sexului slab săriră de sub umbrelă, încercând să ghicească cui i se adresează apelativul. Toate şi-l imaginară în postura amintită de zdrahon. Oftară, dădură apreciativ din cap şi se retraseră în lenea iniţială.

– Nu sunt ministru, mă confundaţi… încercă slab Emil Manu cu voce pioasă, ca şi cum ar fi spus stihuri din Dosoftei.

– Aşa e! Sst! Gata, am înţeles. Vreţi să treceţi necunoscut. Dar cu mine nu vă merge. Eh! Ce masă tovărăşească am tras…

– V-am spus că e o confuzie şi „n-am tras nici o masă“.

– M-am exprimat greşit. Nu o masă, o gustare de acomodare, acolo…

Şi cum plaja nu e pustie, şi cum scriitorii aud destul de bine şi acum, acolo, se afla şi umoristul Vasile Băran, prinde din zbor situaţia şi plonjează:

– Tovarăşe ministru, doriţi prânzul în cameră sau pe terasă?

Zdrahonul râde stăpân pe situaţie.

– Mă duc să aduc o sticlă de pa-lincă. Are 70 de grade şi e din grădina personală. Ţuca-v-aş!

După care dispare într-un galop năprasnic cu acel elan pe care numai cauzele mari ţi-l pot sugera.

Emil Manu intră în apă, se amestecă cu mulţimea, devine un simplu cap plutind ca o geamandură pe imensitatea mării.

E convins că nu poate fi recunoscut, va sta o oră în mare, chiar două, timp în care zdrahonului îi va pieri entuziasmul şi el se va alege cu o pleurezie.

Dar n-a fost aşa! După circa un sfert de oră, acelaşi galop de pur sânge şi statura herculeană se arată în buza apei, fluturând deasupra capului un obiect de neconfundat.

– Tovarăşe mi… ia uitaţi ce mărgele, face! Staţi că vin lângă dumneavoastră…

Şi a venit. Şi-au conversat. Şi la ieşirea din apă i-a vârât sticla în mână şi a fost nevoit să-l prezinte familiei drept un „admirator din provincie“.

Unul dintre fiii scriitorului îl informează:

– Tată, te-au sunat de la Bucureşti.

– Nici în concediu nu vă lasă, se indignează zdrahonul.

In sfârşit, înainte de despărţire, perspicacele fizionomist propune:

– Ştiţi, faceţi-mi plăcerea. Eu sunt cu maşina personală. Vreau să vă plimb până la Mamaia diseară. Nu mă refuzaţi. E plăcerea mea.

– Ştiţi n-aş vrea să…

– Vrem, vrem, sar copiii în cor.

Şi astfel, timp de zece zile, ceas de ceas, seară de seară, Emil Manu era gardat de fanaticul admirator.

Scriitorii îl salutau în cor:

– Să trăiţi tovarăşe ministru!

Emil Manu protesta nu prea convins: „nu sunt nici-un ministru“.

Zdrahonul râdea şiret şi-l scălda în priviri paterne, confirmând complice: „nu sunteţi, sigur că nu sunteţi!“

În ultima zi, înainte de plecare, s-au întâlnit pe plajă spre a-şi lua rămas bun.

– Uite, ca să te convingi că nu sunt ministru, ci scriitor, ţi-am adus cărţile mele. Uite-mi poza. Eu le-am scris. Ţi le dau cu dedicaţie…

– Nu sunteţi ministru… Poate că nu sunteţi! Nu-i bai… Da, zise ca o salvare a propriei naivităţi, vă purtaţi frumos, ca un ministru. Şi semănaaaţi!…

Îşi strânseră mâinile. Se despărţiră. Vasile Băran, aflat în preajmă, slobozi chemare respectuoasă de om obligat:

– Tovarăşe ministru, vă cheamă Bucureştiul la telefon!

Zdrahonul se întoarse radios, balansă descumpănit pachetul de cărţi şi răcni peste capetele tuturor:

– La anu’, tot aici, tovarăşe ministru!

MIRCEA MICU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: